Ne-am incalzit teribil in Palatul de Gheata din St.Petersburg in
timpul finalei Campionatului Mondial de handbal feminin.Rezultatul
il cunoasteti.Ieri-noapte, la Aeroportul “Henri Coanda” si apoi in
Piata Universitatii, o coroana de faclii a luminat inapoierea fetelor
noastre in tara.
Vazuta din aer, sosirea lor a aratat feeric.Nu mai aveam glas nici unul,
bucuria ne amutise.Traiam un moment important al handbalului feminin
romanesc.Multa vreme dupa terminarea finalei m-am gandit la tot ce
s-a intamplat in arena atat de infierbantata, desi se numea de “gheata”.
Nu a fost un meci ca atatea altele; a fost un fel de corida teribila,in care
adversarele si-au pus in joc tot ce aveau mai bun ca inteligenta si forta.
Vad handbal de multi ani, l-am comentat deseori inmuiat de
sudoarea emotiei.De data asta vreau sa fiu complet lucid.Se va scrie si
se va vorbi mult despre aceasta finala, dar mie sa-mi dati voie sa inteleg
cum s-a reusit aceasta performanta.Cred ca marea idee de care au fost
calauziti cei doi antrenori ai nationalei, Gheorghe Tadici si Dumitru Musi,
a fost aceea de a le decomplexa pe reprezentantele noastre de faima
advresarelor.(Nu mai invinsesem Ungaria de 43de ani!).
De mare valoare etica gestul lui Cristian Gatu (presedintele federatiei) care
a multumit fiecaruia dintre antrenorii care le-au descoperit si le-au format pe
actualele componente ale nationalei.
Finala mondiala din decembrie 2005 ne va ramane in memomrie multa vreme
ca o lupta adevarata, adesea imprevizibila, care a facut posibila alternanta
succesului cu esecul.Numai dand sens luptei, victoria sau infrangerea capata
adevarata ei semnificatie

Cristian Topescu